Virtualia în real – de Mariana Doina Leonte

Iaşi – 14 octombrie – 2011

– Doamna, nu mai vine profesoara de desen?! mă întreabă doi elevi în acelaşi timp.
– Ba vine. A promis. Să fiţi cuminţi şi să ascultaţi că vă va învăţa să desenaţi ca Vlad Turburea…
– Cine e?…
Înfrigurată, intră pe uşă colega mea. ,,Au fost maşinile bară la bară…” îmi spune. E ok! îi răspund. Plec! Plec la Iaşi la Cenaclul Virtualia.
– Să ne citiţi şi nouă, doamna!…
Şoseaua e plină de maşini care vin dinspre Iaşi. Pare că doar noi suntem împotriva curentului. Îmi imaginez metropola în culori calde, aşa cum e coperta antologiei, şi, ca printr-o perdea de lumină, văd profiluri zâmbind. Frica de a nu găsi loc de parcare s-a spulberat. Recunosc strada, clădirea, afişul.
Ah! Aici e! Ce bine că nu a început!…Ba! A început! Zăresc o fată frumoasă în lumina reflectorului stând pe un fotoliu medieval cu microfonul într-o mână, în faţa camerei de filmat. Fac doi paşi spre un loc retras, în spate. Gazda mă ia de mână şi mă invită drept în faţă, pe o canapea moale, pe care nu ştiam cum să stau. Descurcă-te, Marie! Nu mai aud nimic, nu mai văd nimic, doar simt o atingere caldă de spirit. Caut un punct de sprijin. Îl găsesc în zâmbetul Cristinei şi în semnul ei discret făcut cu mâna. Mă uit cu mai mult curaj la fata din fotoliu care ţine în cealaltă mână antologia Virtualia IX. Oare ea e Alina? Cred că da! Vocea, chipul, atmosfera o trădează. După mulţumirile pe care le face şi după ce recită câteva poeme, ne invită la lectură. Prima invitată e Cristina. Mă bucur mult şi simt cum mă cuprinde un dor teribil de colegii lirişti din a căror creaţie citeşte: Maria Dobrescu, Carmen Tania Grigore, Silvia Bitere, Mihaela Aionesei.
Emoţionaţi şi altruişti, autorii prezenţi citesc mai mult din colegii lor. Cât de mult regret că nu mi-am rezolvat problema ochelarilor! N-aş fi recitat în veci din poemele mele aduse de acasă pe un format mare.
Aproape toate poeziile colegilor îmi sunt cunoscute, ba chiar mă surprind murmurând unele versuri care mi s-au lipit de suflet. Sunt uimită să văd cele mai proaspete poeme! Chiar şi ultimul meu poem, ,,Lumina veiozei în zori”, scris cu două zile în urmă, cald, e acolo…Când ai făcut, Alina, toate astea?! o întreb şi-mi zâmbeşte şoptind doar: ,,noaptea…”
În pauzele dintre recitări, admir rafturile pline de cărţi, obiectele şi tablourile vechi. Lângă perete, pe un raft înalt, observ câteva viori rezemate una pe umărul celeilalte ca nişte buni prieteni. Oare va cânta cineva la vioară? Ar tresări poemele de drag…
Caut să recunosc poeţii din virtual. A! Uite-l pe Adrian. Da. E ca în fotografie. Şi Raluca Blezniuc, suceveanca mea, la fel. Domnul acela de lângă raft cred că e Vlad. În aceeaşi clipă aud că nu a venit. A trimis culoarea, lumina şi zborul din poeme. Nici Paul Blaj nu e. Ba e! Prin vers. Se recită mult din poemele lui, ca o recunoaştere a premiului obţinut din partea USR Bacău pentru volumul de versuri ,,Mănuşi pe nisip”. Ce frumos îi spune Cristina ,,poetul cu mănuşi”!
Lumina se cerne peste întreaga încăpere şi se roteşte ca un nimb. Eminescu e la loc de cinste şi tace. Încă nu şi-a coborât privirea şi zâmbetul nu s-a stins, ba chiar pare mai încurajator.
Muzica e lină iar îndemnurile domnului Grumăzescu, gazda noastră, pline de spirit înalt. Ferice de cei care ştiu să-şi recite poemele. Mă gândesc cu ciudă că rareori se întâlnesc în acelaşi om şi poetul şi actorul…sau poate că e mai bine aşa. Poetul doar scrie. Simte şi scrie. Sufletul lui tot e pus acolo, în litere, nu a mai rămas nimic pentru sunet, pentru glas, pentru microfoane. Sau poate că trebuie un suflet mare, mare, ca al Alinei Manole sau ca al atâtor altora care ştiu să-şi poarte crucile discret.
La final servim prăjituri şi covrigei, bem suc şi must. Ne cunoaştem, strângem mâini calde care zăbovesc prieteneşte. Câte două trei vorbe, aprecieri şi încurajări se împart cu generozitate. Mângâi un pic pisoiaşul adoptat de Cristina pentru câteva clipe. Ne mai privim o dată cu toţii şi ne despărţim. Ba nu! Ne luăm acasă unii pe alţii, acolo, la lumina veiozei, până în zori, să jucăm şotron cu boabe de struguri în chenare de cuvinte….Cât belşug în toamna asta! Îmi vine să mă rog…

Afară e rece, dar în casă şi în suflet e cald. Tocmai mi-am amintit ultima strofă a poemului lui Paul Blaj:
,,am o rugăminte stinge
lumina
și lasă-mă singur
să mă pot aduna pentru
rugăciune”, un poem recitat de două ori la cenaclu, ca şi ,,În iubire de umeri” al Cristinei Ştefan.
Beau din cafeaua fierbinte cu lapte şi îmi aduc aminte de spusele lui Adrian A. Agheorghesei:
,, Dacă scriitorul de proză poate lipsi de la întâlnirea cu cititorul, ascunzându-se într-un personaj, poetul nu are voie să lipsească de la întâlnirea cu cititorii lui” (desigur, nu la întâlnirea în real se gândea, ci la eul liric, cel care întâmpină cititorul).
Dincolo de orice întâlnire în real, limitată de timp şi de spaţiu, are mereu loc întâlnirea aceea intimă în poeme când şi poetul şi cititorul tac. O tăcere în care vorbesc doar îngerii. Atunci e un fluviu cald de comuniune între ei.

PS. Mulţumiri Virtualia, Hermeneia, Lira! Oare voi sunteţi pomii aceia frumoşi de pe copertă?! 🙂 Cred că da.

http://hermeneia.com/content/virtualia_in_real_0

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: